Adrienne von Speyr (1902–1967)

Principala semnificație a lui Adrienne von Speyr constă probabil într-o nouă evaluare a ceea ce – cu un termen străin Bibliei – se numește misticism, care transcende toate influențele neoplatonice din istoria misticismului și se întoarce la Noul Testament. Pentru ea, nu există „scheme de ascensiune” platonice (cum ar fi etapele de purificare, iluminare și unificare) și nici accentul pus pe stările și experiențele mistice subiective; atitudinea ei este doar simplul da marian, care îi lasă lui Dumnezeu libertatea deplină de a plasa ființa umană în acea stare care i se pare cea mai potrivită pentru transmiterea unei perspective sau a unei misiuni. Deși Adrienne a experimentat probabil toate fenomenele cunoscute în istoria misticismului (cum ar fi viziunile, cardiognozia, darurile vindecătoare, bilocația, levitația, stigmatele etc.), acestea nu au jucat niciun rol semnificativ nici în viața ei seculară, nici în cea spirituală; ceea ce era important – pe lângă darul suprem al iubirii de Dumnezeu și de aproapele, care mergea până la cea mai strictă imitație a lui Hristos: împărtășirea Patimilor și a părăsirii de Dumnezeu a Domnului de dragul păcătoșilor – era carisma profeției, cea prețuită cel mai mult de Pavel (1 Corinteni 14, 1), căci cel înzestrat cu ea „zidește Biserica” (ibid. v. 4). În sensul vetero- și neotestamentar, profeția nu este o prezicere a viitorului, ci mai degrabă o transmitere și interpretare (Ioan 1, 18) precisă și ușor de înțeles a ceea ce Dumnezeu are de spus Bisericii și lumii despre sine și despre ea. Adrienne von Speyr a făcut aceasta în cele aproximativ cincizeci de volume ale sale disponibile în librării, unele dintre ele fiind interpretări ale cărților biblice, altele tratând teme individuale, precum Maria, cuvintele crucii, mărturisirea, sacramentele în general, statutele ecleziastice ș.a.m.d. Chiar și atunci când se tratează mistere foarte profunde, interpretarea este întotdeauna sobră, precisă și concisă; orice emoție personală se retrage complet; oricât de mult ar fi spus – căci totul a fost dictat duhovnicului ei –, totul este mereu nou și esențial, fără repetiții. Dacă anumite teme și motive revin în cărți (dar întotdeauna cu aspecte noi), aceasta se datorează misiunii sale teologice și practice în cadrul Bisericii: aceea de a transmite o viziune particulară asupra întregului adevăr catolic, atât prin ceea ce a transmis ea însăși, cât și prin comunitățile pe care urma să le întemeieze și care aveau de trăit această viziune a ei ca s-o transmită mai departe.

Îmi îngădui să anticipez aici, printr-o descriere scurtă, această viziune a ei, înainte de a trece la viața și aspectele individuale ale carismei sale. Cea mai scurtă formulă pe care o putem găsi pentru aceasta ar fi: ea a fost călăuzită de Sf. Ignațiu de Loyola, cu care a împărtășit o prietenie strânsă și ale cărui Exerciții Spirituale le-a absorbit cu cea mai mare concentrare, condusă de mâna lui în contextele trinitare, hristologice și ecleziologice pe care el nu le-a putut articula pe deplin în timpul petrecut pe pământ, ba poate chiar le-a înțeles pe deplin doar în cer, mai ales din scrierile ioanice, care i-au îmbogățit hristologic (și astfel trinitar) viziunea asupra indiferenței, disponibilității și ascultării: „Nu ca să fac voia Mea am venit, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6,38). Una dintre primele cărți ale lui Adrienne a fost dedicată da-ului marian în toate dimensiunile sale, căci misterul trinitar este revelat pentru prima dată în scena Bunei Vestiri: Tatăl o salută ca pe cea binecuvântată, care îl va naște pe Fiul, iar aceasta prin umbrirea Duhului. Disponibilitatea Mariei în pură transparență este unitate a iubirii și ascultării. Nimic nu este reținut sau ascuns. Prin urmare, Adrienne vorbește despre „atitudinea confesională” perfectă, un cuvânt drag ei, și despre disponibilitatea mariană de a oferi totul, sufletește și trupește, care servește drept standard pentru examinarea tuturor – chiar și a celor canonizați după moartea lor (cât de departe a mers o anumită persoană sau alta în dorința sa de a face voia lui Dumnezeu?). Acest lucru este elaborat apoi în toate aspectele sale teologice și practice în importanta carte despre mărturisire, care, dictată în anii patruzeci, este mai relevantă astăzi decât oricând. Această extindere a aspectelor ignațiene în domeniul teologic general poate fi, așadar, considerată o descriere concisă a carismei sale atât de complexe. Acum, câteva cuvinte despre viața ei.

Date biografice

Adrienne von Speyr (1902–1967) s-a născut ca al doilea copil dintre cei patru frați în orașul La Chaux-de-Fonds din Jura. Era foarte atașată de tatăl ei, medic oftalmolog, în ciuda severității sale. Acesta îi devenise un adevărat prieten, dar a murit încă din 1918 – ea îi presimțise moartea – din cauza unei perforații stomacale care trecuse neobservată. Mama ei nutrea, în schimb, o aversiune profundă față de copila a cărei naștere fusese atât de dificilă pentru ea. Fiica cea mare, Helene, favorita mamei sale, își teroriza considerabil sora mai mică, însă micuța Adrienne își vedea îngerul care o învăța răbdarea într-un mod copilăresc, cercetându-i, seara, împreună cu ea conștiința și arătându-i cum poate să compună din mici bucăți de carton numele prietenului ei: IL (Ignatius Loyola), dar și pe cel al prietenului lui: IJ (Ignatius, Johannes). La vârsta de șase ani, de Crăciun, a întâlnit un bărbat prost îmbrăcat, puțin șchiopătând, pe o scară din oraș. A întrebat-o dacă ar vrea să vină cu el. Deși ar fi vrut, ea a răspuns: „Nu, domnule, dar Crăciun fericit!”. Mai târziu, când a scris cu litere mari într-un caiet mic „J'aurais dû dire oui” („Ar fi trebuit să spun «da»”), mama ei a certat-o: „Atât de tânără și deja atât de stricată!”. Mai târziu, Adrienne l-a văzut pe Sfântul Ignațiu de nenumărate ori, așa cum o vedea adesea pe Maria și pe foarte mulți sfinți din cer. Dar pe moment viața ei a devenit grea. După moartea tatălui ei, familia a trebuit să facă sacrificii, iar Adrienne a trebuit să se ocupe de întreaga gospodărie, pe lângă mersul la școală. A contractat o tuberculoză severă și a petrecut doi ani într-o stațiune balneară din Leysin – unde, în timpul unei vizite la biserica catolică, a simțit că acolo era casa ei. După o lungă convalescență, petrecută în parte la unchiul ei pe linie paternă, director al marii clinici psihiatrice „Waldau” de lângă Berna – el o trimitea bucuros la pacienții agitați, deoarece aceștia se calmau imediat la sosirea ei –, s-a înscris la liceul de limbă germană din Basel și a promovat examenele finale doi ani mai târziu, în 1923. Voia să studieze medicina, dar familia ei nu i-a permis; unchiul ei i-a refuzat și el orice ajutor, considerând acest studiu nepotrivit. Așa că Adrienne a decis să-și finanțeze ea singură studiile prin meditații. Mama sa a aruncat-o afară din locuință, cu toate lucrurile ei. Fraților li s-a interzis să mai vorbească cu ea. Adrienne își va petrece acum și zilele în mansarda în care până atunci doar dormise. Trebuie adăugat aici că, încă de mică, au nemulțumit-o orele de religie protestantă. „Dumnezeu e altfel.” Ca o idee fixă o însoțea și gândul: Unde este mărturisirea adevărată? A căutat-o la Armata Salvării și la Mișcarea Oxford, în zadar: ceva lipsea mereu. Se ruga mult, chiar și în timpul cursurilor (la anatomie, pentru cei cărora le aparțineau membrele disecate); era indignată de unii profesori care nu-și tratau pacienții cu suficientă umanitate. În iulie 1927, și-a petrecut prima vacanță singură în San Bernardino; un grup de locuitori din Basel aflați acolo a făcut un efort concertat pentru a pune la cale o căsătorie între ea și Emil Dürr, un istoric văduv care își creștea singur cei doi băieți. Simțea o milă profundă pentru el și astfel căsătoria a avut loc, iar mila ei s-a transformat într-o mare iubire. În 1931, Adrienne și-a deschis cabinetul la Basel; știa deja că îl va pierde pe Emil. El a murit în 1934, după ce căzuse dintr-un tramvai. I-l dăduse deja în grijă pe discipolul său (și ulteriorul său succesor ca profesor de istorie) Werner Kaegi. Adrienne s-a căsătorit cu el în 1936. Neliniștita ei căutare religioasă o bântuia neîncetat; în mod inexplicabil, mai mulți preoți catolici au fost reticenți să o ajute. Am întâlnit-o în 1940 (tocmai fusesem transferat la Basel în calitate de capelan studențesc); după câteva lecții, care au fost aproape inutile, căci ea primea tot ce i se spunea ca pe ceva de mult așteptat și evident, s-a convertit în ziua Tuturor Sfinților din același an.

Convertirea

Viziunile au început imediat, la început mai ales mariane și ignațiene, iar la scurt timp după aceea dictările despre Evanghelia lui Ioan: noaptea i se arăta conținutul unui pasaj, iar a doua zi ea îl dicta – cam o jumătate de oră pe zi, în timpul sărbătorilor mai mult; uneori lucram la două, chiar trei cărți simultan. Dictările erau însoțite de experiențe de suferință din ce în ce mai severe, mai intense, stări de părăsire totală de Dumnezeu (ea le numea „a fi în groapă”), care își atingeau punctul culminant, neașteptat de mine, în Sâmbăta Mare, a cărei teologie o dezvăluia an de an – probabil pentru prima dată în istoria teologiei – cu o bogăție și o precizie uimitoare, deși întotdeauna în așa fel încât misterul acestei încheieri a Patimilor rămânea întotdeauna păstrat.

Încă din 1942/43, i-au fost dezvăluite primele schițe ale unei comunități pe care urma să o întemeiem împreună și care, pentru membrii săi, urma să constea dintr-o combinație a profesiunii seculare și a vieții trăite conform sfaturilor evanghelice. Adrienne însăși s-a dedicat unei vieți conforme sfaturilor. Am fost foarte surprinși în 1947, când a fost publicată „Provida Mater”, carta institutelor seculare, deoarece se potrivea perfect cu ceea ce căutam. Adrienne a invitat studente la ea acasă; comunitatea femeilor a început curând să existe. În ciuda eforturilor mele în Exercițiile studențești, comunitatea bărbaților nu a apărut încă; cei mai buni studenți au intrat în ordine religioase, iar cel mai talentat a murit de tuberculoză în Leysin. Colaborarea mea a fost inițial tolerată în cadrul ordinului, apoi în mare parte interzisă. Adrienne, care a suferit mult sub responsabilitatea pe care și-o asumase, a prevăzut plecarea mea. (Am vorbit de două ori cu generalul Janssens, care m-a sfătuit ultima dată să particip la Exercițiile religioase ale unui coleg de studiu, Donatien Mollat. Până la sfârșitul Exercițiilor, Mollat a fost convins de decizia mea; am părăsit Societatea în 1950 pentru a-l sluji pe Ignațiu. Niciun episcop nu m-a acceptat până când, după trei ani, niște prieteni elvețieni au intervenit pe lângă episcopul de Chur, care m-a admis în dieceza sa, cu condiția să nu am pretenții financiare.)

Anii din 1953 până la moartea lui Adrienne, în 1967, au fost marcați de boala ei tot mai gravă. Comuniunea ei cu Cerul și sfinții lui a fost ca o a doua existență, paralelă cu cea pământească, întreruptă de cele mai profunde experiențe de abandon, însoțite de acte de penitență aproape incredibile care, în lumina mizeriei păcatului lumii care i se revelase, i se păreau singurul lucru necesar, de „călătorii” nocturne în care era transportată într-un loc („o biserică goală, cred că în sudul Franței...”), mai ales pentru a ajuta oamenii pocăiți din confesional sau preoții nesiguri. Cu cât mai mari sunt harurile dăruite, cu atât mai ample sunt cerințele. Comoara de perspective teologice acumulată în cărțile ei este atât de mare, încât multe generații din comunitățile ei și, de fapt, chiar din întreaga Biserică, se vor hrăni din ea; numeroasele traduceri (unele edituri plasează în mod conștient opera ei în centrul programului lor) atestă deja rodnicia inerentă a lucrărilor ei. Însă oboseala și bolile tot mai frecvente (boli de inimă, diabet etc.) au făcut ca dictările să fie mai puțin frecvente (deși s-ar fi putut obține cu ușurință de câteva ori mai mult de la Adrienne decât dicta ea) și au forțat, de asemenea, în 1954, închiderea cabinetului ei medical de care fusese atât de atașată: o mulțime de oameni săraci se adunaseră la ea și adesea avea de dat instrucțiuni mai mult morale, chiar „preoțești”, decât medicale.

Mai trebuie menționat și faptul că multe personalități cunoscute au vizitat casa de pe Münsterplatz și au corespondat cu Adrienne; îi voi menționa doar pe Reinhold Schneider, Albert Beguin, Romano Guardini, Gabriel Marcel, Erich Przywara, Carl Jacob Burckhardt, Theodor Heuss, cardinalul Journet, câțiva dominicani (precum părintele de Menasce) și iezuiți (precum Pierre Ganne, Hugo Rahner, Henri de Lubac) și, bineînțeles, mulți profesori de la Universitatea din Basel. Având în vedere lipsa constantă de bani, era greu de ținut gospodăria în casa excesiv de mare și inconfortabilă, fără încăl­zire centrală, o gospodărie care, cu personalul său care se schimba frecvent, trebuia administrată astfel încât soțul ei să nu fie deranjat în munca sa academică. Adrienne trăia într-o sărăcie extremă, fără ca acest lucru să fie vizibil în exterior.

Ultimii ani

Cu trecerea anilor, în ea s-a făcut liniște; orbirea progresivă făcea imposibile chiar și cititul și broderia atât de dragi ei. Se ruga neîncetat (toată activitatea mea, chiar și după moartea ei, a rămas vizibil adăpostită în această rugăciune). Numai atunci când era rugată, mai vorbea despre comuniunea ei cu sfinții. Atunci când, dormind la etajul superior, abia se mai putea ridica, insista totuși să coboare scările anevoioase în fiecare zi: „Dacă Maica, dacă îngerii mă așteaptă acolo jos, nu pot rămâne aici sus.” Își dorise o moarte vicarială, dificilă, pentru a-i elibera pe alții de povara lor, și a primit-o: o luptă hidoasă și umilitoare de luni de zile cu cancerul abdominal. Ultimele zile au fost profund întunecate („Bâjbâi de-a lungul pereților în întuneric, nicio ușă nicăieri...”), dar a murit cu un „Mulțumesc, mulțumesc...” repetat constant.

Peisajul interior nu a mai fost până la urmă nimic altceva decât Golgota. Ea nu a vrut niciodată să știe nimic despre „etapele perfecțiunii” sau „uniuni” neoplatonice finale. Pe pământ nu poți crește decât în da-ul rostit, în da-ul Fiului, ca și al Mamei și al tuturor celor care încearcă să îl rostească după ei în propria lor viață. În cartea Adriennei Misticismul obiectiv aflăm că, în mod legitim, conținutul experiențelor mistice nu poate fi altceva decât aprofundarea adevărurilor rezumate în Crez, în așa fel încât aceste adevăruri să nu fie extinse la margini (și adesea dincolo de ele), ci iluminate în miezul lor și aduse la viață pentru existența creștină. În lucrarea paralelă Misticismul subiectiv, fenomenele mistice din istoria Bisericii își găsesc arhetipul în cele biblice: ale lui Moise, ale profeților, ale lui Iov, în Noul Testament în viziunile apocaliptice ale lui Pavel și Ioan, pe care Adrienne le-a avut încă o dată și le-a interpretat. Spoiala tradițională neoplatonică așternută peste răpirile lui Pavel („a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”, 2 Corinteni 12, 4) este îndepărtată. Există, desigur, lucruri revelate care nu sunt pentru marea gloată, dar Dumnezeu vorbește întotdeauna pe înțeles; misticismul creștin nu se „bâlbâie” mai mult decât Sfânta Scriptură. Pe cel maleabil în mâna lui Dumnezeu îl plasează în cea mai potrivită stare (psihologică) pentru transmitere. Astfel, Adrienne spunea și arăta deseori lucruri într-un fel de extaz, în care nu-și mai recunoștea duhovnicul, ci era doar „organ de pură transmitere”; lucruri care ar fi fost alterate de o relație personală. Din perspectiva misticismului ei biblic, orice paralelă între misticismul creștin autentic și cel din Orientul Îndepărtat (de exemplu) s-ar dovedi greșită. Misticismul creștin este întotdeauna legat de întrupare, în timp ce misticismul necreștin tinde să se detașeze de trup.

Carisma profetică a Adriennei își dezvăluie rodnicia eclezială în primul rând în lucrările ei de interpretare a revelației. Această interpretare ar trebui receptată în primul și cel mai important rând. Aspectele mai personale ale misticismului ei sunt doar suplimentare și, prin urmare, secundare: ele vor fi puse la dispoziția publicului mai târziu, odată ce elementele esențiale au fost receptate. Nimic nu este mai contrar spiritului Bisericii decât curiozitatea și setea de senzațional.